Scurtă istorie

Cele mai vechi mărturii arheologice atestă prezenţa omului în aceste locuri încă din paleoliticul superior şi neolitic. Comunitatea tracică din epoca bronzului (atestată la Sighet, Călineşti sau Săpânţa) a dezvoltat strălucita cultură Suciu de Sus şi a creat o veritabilă civilizaţie a lemnului.

Romanii nu au cucerit această regiune, astfel că Maramureşul a rămas în sec. 2 şi 3 p. Chr. în afara Daciei Felix, deşi a păstrat intense legături economice şi spirituale cu acestea, după cum o dovedesc descoperirile arheologice de la Călineşti, Ieud sau Giuleşti.

Primele atestari documentare despre Maramureş datează din anii 1199 şi 1231, când, în diplomele maghiare de danie, ţinutul este amintit fie ca Maramurus, Maramorisio, ca în 1299 sa apară "terra Maramorus" - "Ţara Maramureşului".

Voievodatul Maramureşului şi cnezatele de pe Iza (Cuhea, Dragomireşti, Moisei) şi de pe Mara au rămas independente până în sec. 14, în faţa năvălirilor tătare şi incercărilor de catolicizare de către regalitatea maghiară.

Remarcat pentru vitejie în bătăliile contra tătarilor, lui Dragoş Vodă i s-a încredinţat de către Ludovic I de Anjou conducerea teritoriului eliberat din Moldova, organizat într-o "marcă militara" (1352 - 1353), considerată ca "primul descălecat" al Moldovei.

Bogdan din Cuhea, cel mai stralucit voievod al Maramureşului, "infidelul notoriu" al regalităţii maghiare, păzitor mai bine de cinci ani a drepturilor românilor la glie, credinţă, limbă şi port, a trecut munţii detronându-i pe urmaşii lui Dragoş, vasali ai regalităţii, întemeind statul feudal independent Moldova, în anul 1359. După moartea sa, în 1365, Bogdan a lăsat moştenire o Moldovă independentă şi o dinastie - a Muşatinilor.

Românii din Maramureş au participat la răscoala antihabsburgică iniţiată de Francisc Rakoczi II (1703 - 1711), pentru cucerirea oraşului Baia Mare remarcându-se faimosul haiduc şi oştean Grigore Pintea, ucis în 12 august 1703 în bătălia de la poalele cetăţii.

Printre iniţiatorii mişcării memorandiste din 1892 şi a mobilizării românilor la realizarea Marei Uniri s-au aflat George Pop de Băseşti (1835 - 1919), fost preşedinte al Partidului Naţional Român şi al Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918, iar părintele greco-catolic dr. Vasile Lucaciu (1852 - 1922) supranumit "Leul de la Siseşti" pentru dârzenia sa în susţinerea drepturilor românilor de a se uni cu ţara.

Şi în perioadele de după 1918, în timpul perioadei hortyste de după 1940, în anii de război şi de reconstrucţie postbelică, de comunizare forţată şi dictatura ceauşistă, de tranziţie acum la o societate democratică, oamenii acestor locuri nu s-au lăsat biruiţi de greutăţi şi dificultăţi, asigurând conţinuitatea creaţiei istorice. După Primul Război Mondial, depresiunea a fost separată în două unităţi, cu o evoluţie distinctă, Tisa devenind pe o porţiune de 62 km, linie de graniţă între cele două sectoare:

• Sectorul sudic, cu populaţie majoritar românească, împreună cu Transilvania, de care era legată geografic, istoric şi etnic s-a unit cu România potrivit voinţei locuitorilor săi, constituind partea nord- vestică a judeţului Maramureş.

• Sectorul nordic, cu populaţie majoritar ucraineană a resimţit direct evenimentele istorice ale sec. XX, prin apartenenţa sa statală. Astfel, între anii 1920- 1939 a făcut parte din Cehoslovacia iar între 1939- 1945 a aparţinut, împreună cu sectorul sudic al Maramureşului şi cu Transilvania de nord, Ungariei. După 1945, la nord de Tisa s-a întins URSS-ul iar după dezmembrarea acesteia, sectorul nordic al Maramureşului a rămas în componenţa Ucrainei - regiunea Zakarpatia